Efemer

De cate ori te intrebi...cand o sa mor? De cate ori te intrebi, oare am facut ceva in viata asta? De cate ori te intrebi...Ce sunt eu?...Ce rol am in lumea asta si unde ma duc dupa?

Raspunsul meu: nu prea des...

Am fost framantat recent de intrebarile de mai sus, urmare a unei intamplari extrem de nefericite adica moartea bunicii mele. Nu intru in subiect deoarece imi creaza o stare de dezamagire si tristete profunda, o sa incerc insa sa expun dilemele care ma macina de la nefericita intamplare...

Ma intreb, si cred ca fac asta in fiecare zi...Oare exista oameni fericiti in lume? Oare cineva, constient de tot ce il inconjoara (eliminand drogatii si oamenii care traiesc in universuri paralele self-mafe) a gasit fericirea? Ce e fericirea? Oare eu sunt fericit si nu imi dau seama?

Inca nu am gasit raspunsul, de asta scriu, nedumerit de motivul existentei mele. Da, sunt un om, si asta in cea mai buna a existentei mele, standardul de om presupunand mult travaliu din partea unei fiinte care se vrea numita asa. Cred ca pentru a fi numit om trebuie sa fii extraordinar, sa recunosti si sa respecti semenii, sa respecti planeta pe care te afli...imi e greu sa fiu om zilnic pentru ca m-am nascut in haos, traiesc in haos si idealurile mi le cladesc in haos. E greu sa ramai nepatat de mediocritate in asemenea conditii, recunosc fara niciun fel de jena ca eu nu prea reusesc...si sunt cel mult un om in cea mai buna zi a existentei mele. Ce sunt in rest? Un mamifer care incearca sa supravietuiasca intr-o societate (similar primatelor, felinelor, balenelor, rozatoarelor) prin orice fel de mijloace. Nu stiu de restul oamenilor dar eu asa ma simt, un mediocru framantat de mediocritatea mea. Poate nu ofer suficiente argumente pentru minizarea conditiei in care altii nu ma vad dar care pentru mine este evidenta insa respectul mentionat mai sus are valente (pentru mine) greu de atins pe toate unghiurile.

Si in continuare ma intreb...de ce? Poate, aspru judecat fiind de alte fiinte care sunt superioare conditiei mele, toate fiintele care sunt denumite oameni se intreaba acelasi lucru, poate nu descopar nimic nou pentru mamiferul care sunt si toti ne zbatem sa iesim din limitarea spiritului si mintii noastre. E greu...imi e greu...Superioritatea noastra e data doar de capacitatile fizice cu care suntem inzestrati, si nu de o intelegere a lucrurilor din lumea noastra in amanunt si in acelasi timp in ansamblu...de aceea mi se pare greu. Viziunea mea asupra existentei se rezuma la cateva lucruri extrem de simple, egoiste si marsave pe o scara universala a valorilor pe care singur mi-am creat-o intr-o sfortare suprema de evadare si care este cu siguranta gresita, minimalista si insignifianta in planul existentei tuturor lucrurilor. Si totusi incerc, limitat de conditia ereditara care are ca suprem scop supravietuirea...sa inteleg...

Pana acum fara succes.

Rezolv repede dilema dar asta nu dureaza decat pana la urmatoarele framantari: "Asta e rolul nostru, sa ne framantam si ca cautam continuu acest rol!" Raspuns simplu, care scuza orice demers al speciei noastre dar care nu raspunde la dilema eterna decat temporar.

In fata mortii ramai mut, mutilat, dezgolit si marcat de vidul care il prezuma moartea. In fata mortii toate proiectele si planurile par idiotice, ba chiar te intrebi daca esti in toate facultatile mintale (limitate bine-inteles) propunandu-ti ce ti-ai propus pana in acel moment...cand moartea te dezbraca de toate mastile si arata fiinta ta asa cum este ea de fapt...lipsita de substanta si sens.

Continuation...later

Marea Alba

Vineri, am primit un telefon de la un prieten, o conversatie simpla: "- Salut, ce faci?" "-Uite la serviciu!", raspund eu, "-Mergi la munte duminica?", "-Da!". Cam asta a fost, a mai durat putin pana sa ne hotaram cu ce masina mergem, pentru ca locul era deja stabilit: Sinaia.

Am auzit de nenumarate ori la televizor, printre cunoscuti si prieteni ca " statiunile de pe Valea Prahovei a noastra nu se compara cu statiunile montane din alte tari cum ar fi Austria sau Croatia", si nu am avut ce sa spun, nefiind un impatimit al muntelui si vizitand muntele doar in perioada verii pentru drumetii scurte, taceam oarecum aprobator la critica continua adusa frumusetilor Romaniei. Spun frumusetilor Romaniei pentru ca oamenii care ocarau asiduu Valea Prahovei nu se refereau numai la statiuni in sine (conditii de cazare, de acces, servicii, ospitalitate etc.) ci si la frumusetea locurilor "ce sa vezi la noi, nu ai nimic de vazut, nu ati vazut cat e de scump?" si toata lumea aprobator:"Daaaaaaa! Nu merita!".

Pe aceeasi idee, am tot auzind oameni spunand ca "Nu sunt conditii, instalatiile sunt lasate in paragina, nu ai cum sa ajungi acolo!" si totul se termina cu "Nu merita!". Sunt convins ca aceasta imagine asupra Vaii Prahovei nu se va schimba curand si ca dictonul : e scump si prost la noi, hai sa mergem la altii o sa ne umple urechile inca multa vreme de aici in colo.

Stabilisem sa facem intalnire cu grupul la ora 8:30, Duminica, la mine (deoarece am hotarat sa mergem cu masina lor), si dupa sa mergem sa o luam si pe insotitoarea mea care a suportat mai mult lipsa decat compania mea dealungul zilei. Si am parasit Bucurestiul purtati de o veselie puerila, avand soarele in dreapta si fiind cuprinsi de o caldura molesitoare de inceput tarziu de primavara. Am mers incet, eu fiind extrem de bucuros ca nu conduc (lucru care nu se mai intamplase de multa vreme) si facand conversatie pe diferite teme facile, incepand de la serviciu si mergand pana la locurile pe unde am fost in ultima perioada. Dupa o ora si jumatate de drum relativ bun (pe alocuri presarat de obstacole sculptate in asfalt) , deloc aglomerat, am inceput sa vedem piscurile Bucegilor acoperite cu totul de zapada. Oarecum incredibil, plecand dintr-un loc unde nu mai ninsese de luni bune si ajungand in doar o ora si jumatate intr-un loc unde zapada e cuvant de ordine...m-am impacat greu cu gandul ca avem la o aruncatura de bat un munte asa frumos si la doua aruncaturi de bat marea...

In incercarea mea de a realiza ca la o ora si jumatate distanta de Bucuresti am gasit zapada din belsug, am pierdut din vedere ca deja ajunsesem. Eram in Sinaia, am deschis geamul in drumul nostru spre cota 1,400 si am simtit o noua lume, asa de aproape de locul unde traiesc zi de zi. Bine-inteles ca trebuia sa se intample ceva tipic romanesc si la cateva sute de metri de cota 1,400 un conducator auto de pe sensul de mers contrar, ne-a avertizat ca politia nu permite accesul masinilor deoarece nu mai este loc de parcare. Dezamagitor dintr-o singura perspectiva: De ce oare politia nu avertiza conducatorii auto din punctul in care puteai sa mergi catre telecabina spre cota 1,400 si nu cand erai deja sus, fiind nevoit sa te intorci deoarece nu exista niciun fel de parcare pe drum...

En fin...

Sinaia, luam telecabina si urcam pana la cota 1,400, priveliste superba, deja incepi sa transcenzi intr-o lume feerica la impactul pe care il are muntele in contrast cu peisajul citadin in care mirosul de fum iti e impregnat in corp. Uimit, impacat, fericit, ca un copil ce se da in leagan...asa am simtit urcarea noastra. Ajuns la 1,400 mi-am luat repede schiurile si hop in telescaunul care duce la 2,000 de metri deasupra marii, subliniez ca acesta este un loc situat la o ora si jumatate de mers de capitala Romaniei. Urcarea cu telescaunul, semnificativ diferita de cea cu telecabina, unde, vazand padurea la picioarele tale si simtind vantul rece cum iti trece prin haine, te face sa devii mic si dai respectul cuvenit muntelui. Un sentiment pe care il ai destul de rar, cu travaliu intens, omul a reusit sa ajunga in varful muntelui, a reusit sa il cucereasca si sa il supuna lui, oarecum trist, dar extrem de frumos. Privelistea si senzatiile din telescaun sunt unice, de fiecare data, in fiecare clipa avand noi idei despre lume, despre om si rolul lui pe aceasta planeta si ideea obsesiva ca trebuie sa avem grija de acest loc care da sens existentei noastre nu iti mai da pace.

Si am urcat, si am urcat, si am tot urcat, pana cand nu se mai vedea decat alb in fata noastra. La 2,000 de metri universul era alb, zapada umplea orice coltisor de pamant, nu exista nicio pata de culoare care sa iti atraga atentia, era o mare alba de zapada. M-a uimit lipsa arborilor de orice fel, dar...eram totusi in varful muntelui. Din momentul in care am intrat in marea de zapada s-a schimbat orice perceptie asupra lumii, pe umerii acelor munti senzatia de libertate te cuprinde instantaneu, la fel ca un drog, telescaunul parca ne teleportase in alta lume si uite asa am inceput sa innot in marea cea alba care se asternea cat vezi cu ochii....

Locul se numeste Cota 2,000 din Sinaia, valea care se asterne in fata, unde isi gasesc finalul mai multe partii se numeste Poiana Dorului si va spun sincer, in afara de putina aglomeratie la telescaunul care te duce din Poiana Dorului din nou la cota 2,000 care iti mai aminteste de urbanizarea fortata a natiei noastre restul este un miraj din care nu vrei sa te mai trezesti. Nu am nimic de reprosat conditiilor, nu am nimic de reprosat instalaitiilor de ski, nu am nimic de reprosat meleagurilor acelora, am fost si inca sunt impresionat de locurile pe care Romania noastra "mediocra" in ochii altora ni le ascunde, si ni le ascunde poate pentru ca noi nu dorim sa le vedem.

Poate ca nu avem autostrada pana in varful muntelui, poate ca drumul spre aceasta destinatie nu este cel mai bun drum din Romania, poate ca mai gasesti si gropi, poate orice.... dar.... oare nu ar fi bine sa vedem intai frumusetile acestei tari zbuciumate si numai dupa ce am cunoscut locurile pe care ne-am nascut sa ne gandim ca poate e frumos si la altii?

Gonzo

Am reusit, aseara, dupa niste sfortari supraomenesti sa ajung la un film, de fapt un documentar care a rulat la Cinema Studio in cadrul festivalului de film B-EST. Eram intr-o stare de oboseala accentuata, si inainte de film am apucat sa trec impreuna cu insotitoarea mea pe la Sala Dalles, la targul de carte Kilipirim. Nu o sa povestesc acum despre targul de carte, oricum ajunsesem tarziu, pe la 19:40 si ora de inchidere era 20:00, nu, important este documentarul pe care l-am savurat cu o placere nebuna.

Reticent la filmele ce se proiecteaza in cadrul diferitor festivale de film (nu sunt un consumator profesionist), si cu imaginea filmului Haotica Ana intiparita in memorie (daca auziti de acest film nici nu va deranjati sa intrebati despre ce e), m-am incapatanat sa vad acest film. Nu aflasem nimic inainte, era o intalnire oarba (la fel ca si cu Haotica Ana) si presupuneam ca o sa plec acasa obosit, injurand si dezamagit de cele 2 ore pierdute.

Dar nu...

Documentarul a inceput oarecum comercial si extrem de incosistent, cu actorul Johnny Depp citind dintr-o carte pasaje care izbeau si uimeau, subiectul era reprezentat de autorul acelor pasaje...Hunter S. Thompson, cel care a creat stilul jurnalistic numit azi gonzo (bizar, neconventional, oarecum nebunesc). Nu o sa incerc sa fac o critica a documentarului, am ramas influentat de modul de abordare a vietii pe care Thompson il avea in acele vremuri de clocot si zbatere pentru natiunea americana (anii '60-'70), o sa incerc sa povestesc lucrurile care m-am atins pe mine.

Hunter a inceput prin a scrie eseuri scurte pe care le trimitea la diferite reviste, de care era de obicei refuzat, avea un stil care nu era acceptat in acele vremuri, o abordare brutala, fara urma de remuscare sau indoiala, conceputa din radacini cu un subiectivism care nu se putea observa la citirea articolelor. Avea un still savuros, critic, nonconformist dar cuvantul care l-ar descrie cel mai bine e brutal...

Omul a ajuns un simbol al Americii, al libertatii si al visului american prin duritatea cu care analiza intamplarile in care era cu adanc implicat. San Francisco, orasul in care si-a trait marea majoritate a vietii era in mijlocul luptelor pentru drepturile civile ale minoritatilor de culoare ale liberatilor etnice si politice. El a fost in mijlocul tuturor luptelor de strada si straduintelor studentilor de a scoate la iveala un nou mod de a trai visul american.

Din ce am vazut in documentar, nu imi pot imagina ca un om cu toate facultatile mintale sa faca ceea ce a facut acest scriitor:
- a consumat droguri si alcool in majoritatea timpului, la volan, la conferinte, la intalniri, la interviuri...
- a trait vreme de un an printre membrii bandei de motociclisti Hell's Angels, band, drogandu-se si traind la limita legii impreuna cu acestia
- a candidat la functia de serif al orasului Aspen, promitand sa ieftineasca drogurile, alcoolul si sa permita orice forma de libera exprimare, pierzand la o centima
- a observat atent campaniile electorale in urma carora au fost alesi JFK si Nixon

...si multe alte lucruri care nu am reusit spre rusinea mea sa le retin, din mijlocul carora elabora articole intr-un stil nemaivazut pana atunci de catre americani.

Omul s-a zbatut intre realitatea care il sugruma si idealismul care ii domina convingerile. Viata lui, asa cum a fost prezentata in documentar, am perceput-o ca un fel de mutilare a unui om care era construit in esenta din idealism, libertate si progres. Dupa mine, toate actiunile lui, au fost niste actiuni ale unui nebun dupa conceptiile comune, dar ale unui neputiincios pentru universul in care isi construise el ideea de libertate si idealul american. A luptat in toate modurile la care s-a putut gandi pentru neingradirea drepturilor cetateanului american, pentru incetarea razboiului din Korea si incetarea manipularii cetatenilor americani de catre cercurile de producatori de arme care ajunsesera sa conduca statul american si sa il influenteze pe presedinte.

S-a vazut invins in momentul in care JFK a fost asasinat la un an si jumatate de la preluarea mandatului, s-a vazut invins cand Nixon l-a invins pe McGovern si a devenit presedinte, s-a vazut invins cand Bush, a castigat in 2000 alegerile si s-a sinucis la 60 de ani, lucru pe care il prevestise inca din tinerete.

Am ramas impresionat de faptul ca a luptat impotriva manipularii, ipocriziei, rautatii si incompetentei cu o totala nebunie, scrierile sale fiind niste caricaturi lugubre are societatii politice americane.

Intr-un final a refuzat sa mai lupte, lipsit fiind de insipiratie si doborat fiind de celebritatea care ii furase ineditul si savoarea articolelor si cartilor sale. A devenit din cauza articolelor sale victima propriului sau travaliu jurnalistic dar mai ales de viata.

Nu stiu daca lumea in care traim ar fi mai buna sua mai rea cu mai multi oameni ca el, dar stiu ca a incercat si a reusit sa schimbe ceva in perceptia si actiunea oamenilor, a reusit sa mobilizeze multimea sa ia atitudine si a reusit sa uneasca multimea sa viseze la o societate condusa de idealurile lui.

Va recomand cu caldura acest documentar.

Nimic

Am creat asta ca sa scriu nimic sa contribui cu nimic sa afectez cu nimic, pentru ca simt nimic si sunt un nimic. Va multumesc pentru faptul ca sunteti de acord demonii mei. O sa incerc sa fiu cat mai aproape de voi.