Echilibru

De ceva vreme sunt in cautare de echilibru. Am inceput prin a da sens cuvantului si starii, prin a o intelege. Am inteles-o in cateva randuri dar sentimentul dispare foarte repede nu prea ai timp sa il analizezi, sa il verbalizezi, sa ti-l imprimi in constiinta. De ce? Asta am incercat din nou asiduu sa inteleg si asta...de ce in majoritatea timpului nu exista echilibru si atunci cand el se manifesta dispare foarte repede...raspunsul in cazul meu? Frica...frica de normal, frica de liniste, frica de echilibru. Din ce m-am inteles pe mine, omul este in echilibru atunci cand nu e  pe marginea prapastiei...e pe un teren plat si se simte in siguranta, scopurile si valorile lui nu ii sunt puse in pericol - terenul plat, nu ma intelegeti gresit, poate fi ad literam si marginea unei prapastii de pe versantul unui munte, insa pentru un anumit om, acela e teren plat - si in lumea noastra asta se intampla din ce in ce mai rar.

Din ce in ce mai des apare intrebrea "Viata mea are sens, sunt pe drumul pe care ar trebui sa fiu?". Sper candva sa inteleg de ce este musai ca natura umana sa fie macinata de aceste intrebari si ele sa apara in fiecare dintre noi....indiferent de calea pe care am avut-o pana in prezent.

In momentul in care apare intrebarea, echilibrul dispare, o zbatere a cosntiintei, un forfot interior se starneste si se mentine la nesfarsit, intrerupt doar de momente razlete, de echilibru.

Acum nu stiu ce sa spun, imi pare ca acest echilibru se construieste treptat si este atins doar spre sfarsitul vietii cand prin efort fie se ajunge la a accepta ca nu exista echilibru fie la crearea unui spatiu imperturbabil, o combinatie de fizic si emotional, in care fiinta isi gaseste echilibru.Varianta a doua pare mai grea, pentru ca omul acceseaza echilibrul atunci cand doreste, atunci cand se afla in acest spatiu pe care il controleaza. Pare si ca oamenii care detin un astfel de spatiu sunt foarte putini dovada ca intrega societate este stresata si emite niste zbateri cancerigene care sunt aruncate din nou peste ea. In cazul in care acceptarea ca nu mai exista echilibru este atinsa, imi pare ca lupta pentru echilibru este abandonata, fara a mai considera aceasta stare si simtire ca necesara pentru a pretui cu adevarat viata. In cazul asta, echilibrul este accidental, atins doar cand cineva din exterior reuseste sa inghete in jurul omului spatiul si sa il faca sa se simta in siguranta.

O sa inclin in continuare sa lupt pentru alternativa doi...poate o sa reusesc si poate pot sa impart spatiul meu si cu altii...pentru ca nu cred ca o sa mi se schimbe vreodata parerea ca echilibrul este important.

about Kevin

Film. Let's talk about Kevin - si nu au vorbit niciodata. El se transforma in ucigas in serie, isi omoara tatal si sora, jumatate din scoala si noi vedem procesul de transformare, suntem martori pas cu pas la ceea ce devine el, criminalul. La final ii spune mamei pe care o cruta ca sa ii provoace cel mai mare chin, ca nu mai e asa sigur de ce a facut.

Film. Let's talk about Kevin - o atmosfera de thriller, in care te astepti tot timpul sa se intample finalul, o derulare a intamplarilor inapoi pentru a vedea cum disperarea transforma omul. Un film care se vrea o capodopera cinematografica in care eu nu pot sa inteleg capodopera. O mama terorizata de propriul fiu care se pregateste pentru capodopera vietii lui, un film despre greseala umana, despre lipsa omului din om, despre animalitatea din noi care lasata sa zburde transforma omul in monstru.

Am apreciat finalul, "now I'm not so sure", in sensul ca omul nebun are indoieli...ca omul nebun se poate indoi de nebunia lui - lucru rar intalnit. Am apreciat finalul pentru ca mai exista urma de uman si in pshihopati...care daca ar fi crescut in regula nu ar fi fost psihopati...

Intr-un final mi-am dat seama ca este un film despre educatie....pentru despre altceva nu ar putea fi, si mai ales despre proasta educatie...si cam atat despre acest film...un ceva care se vrea mai mult decat nimic...si un om ca mine cu greu poate sa acorde mai mult.

Sweden

Dupa o luna petrecuta in Suedia, am realizat ca exita locuri pe acest pamant unde viata este usoara, frumoasa si plina de lucruri bune.

Desi am avut foarte putin timp pentru a explora orasul-capitala, am inceput sa imi dau seama de ce este considerata una dintre cele mai bune tari din lume pentru trait.

Si a fost un moment in care am avut din nou contact direct cu Romania - cand ma intorceam intr-o noapte de la un club, eram pe jos si a trebuit sa trec prin gara centrala unde opresc si autocarele, si singurul autocar la 2 noaptea era cu romani. Nu mi-a intrat nimic in ochi cu privire la vestimentatie, vocabular sau comportament care sa fie cu totul diferit de gazde, nu mi s-a parut nimic deosebit, decat stresul. Romanii mei se vanzoleau pe langa autocar, unii isi uitasera ceva, altii gasisera ceva care nu stiau al cui e, nu stiu unde sa se duca, nu stiau la ce mai sta autocarul acolo, nu stiau de cat mai sta, daca sa stea in el, sau afara, erau extrem de stresati in comparatie cu toti suedezii pe care ii cunoscusem eu pana atunci, suedezi de toate felurile. Si nu cred ca e vorba de categorii sociale pentru ca si la metrou se vedea relaxarea pe fetele oamenilor (in afara de neamtul si italianca cu care eram eu) chiar daca se indreptau spre serviciu.

De atunci mi-am dat seama ca suntem un popor stresat. Un popor gaina, care alearga fara sa stie unde, tipa fara sa stie de ce...lipsa unui tel, lipsa unui ideal ne face sa fim un popor stresat.

Am frecventat si niste cluburi, pentru ca nu poti sa muncesti mult fara sa te distrezi asa ca iei munca in doze mari si concentrate si iti mai ramane putin timp pentru distractie si iei distractie in doze mici si mai concentrate, si oamenii au un anume fel de a fi...de a relationa - sunt extrem de relaxati...m-am simtit cu adevarat roman acolo...eram stresat fara sa stiu de ce, neputand sa ma bucur la intensitatea cu care se bucurau ei. Si noi nu o sa ne schimbam pentru ca nu stim al fel de a fi, nu am vazut alt fel de a fi...

Acum, fiind din nou pe plaiul nostru, incerc sa nu mai fiu asa stresat...incerc sa invat din experienta asta si sa ma bucur de viata mai mult.

Nu stiu daca imi iese insa eu ma straduiesc, va recomand Suedia pentru a invata sa fii relaxat, pentru nimic alceva nu se preteaza mai bine decat pentru asta...

E frig, e vant si ninge...dar oamenii sunt relaxati, buni, educati si treptat calatorul isi insuseste si el aceste atribute....

Cand nu mai esti...

Scriu post-ul asta dupa multa vreme de liniste si oarecum impacare in telul gasit, insa o veste trista in legatura cu o ruda care ar fi trabuit sa imi fie apropiata mi-a tulburat ziua.

Sunt tulburat, sunt tulburat pentru ca un om poate sa moara si sa nu stie nimeni de el si de moartea lui...si nici sa nu vrea sa stie cineva... Unii oameni ajung sa fie complet singuri si tristi si ratati si intr-un final mor. Ce ramane in urma? Un nimic, un lung sir de ratari, un lung sir de incercari, de esecuri de prapasii trecute si regasiri vremelnice.

Sa mori fara prieteni, fara familie, fara rude, fara nimeni, sa fii singur si sa mori, nu de batranete ci de boala, insa nu boala e problema ci singuratatea...sa mori singur....

In lumea noastra oamenii sunt lasati sa moara, in tara noastra este greu sa iti cumperi painea, medicamentele, este greu sa traiesti, sa respiri...viata te strange ca intr-o menghina si te tot strange pana te sfarami intr-un final. Dar cel mai rau cred ca este singuratatea.

Ma infior la gandul de singuratate, la gandul de frig si singuratate pe care treptat ne-o construim prin minciuna si lasitate, prin moarte intelectuala, si mai nou prin comunicare pe facebook.

Am ajuns sa urasc facebook-ul, nu prea mai postez, nu prea comentez decat atunci cand chiar vad ceva extraordinar la un om, ceva care pare o traire sincera, adevarata.

Urasc facebook-ul pentru ca avem liste de sute de prieteni cu care nu ne-am mai intalnit si cu care nu am mai vorbit de ani de zile pentru ca stiti ce? nu ne intereseaza...noi stim deja ce fac si ce gandesc ...doar pun poze si link-uri pe facebook nu? doar comenteaza... nu? doar comunicam....nu????

Nu, nu comunicam, ne insinguram, ne izolam, ne adancim in intuneric si devenim nesimtitori, din ce in ce mai nesimtitori. Nu vrem sa stim decat lucruri bune, lucruri de genul celor postate pe facebook, nu vrem sa stim problemele celorlalti...si uite asa suntem si mai frustrati pentru ca noi credem ca nimeni in afara de noi mai are inca probleme...

Cred ca daca o sa continuam sa comunicam prin facebook o sa murim singuri, fara prieteni si fara cunoscuti. O sa incetam cum cred ca unii am facut deja, sa fim sinceri cu noi si sa fim nefericiti atunci cand suntem nefericiti si sa ne bucuram in scurtele momente de bucurie pe care ni le ofera viata.

Daca ne bazam pe facebook pentru a ne pastra prietenii apropiati, nu facem decat sa ii pierdem si sa ne condamnam relatiile la . Am inceput cu telefonul si acum e facebook-ul, care nu presupune nicio interactiune ci doar impresia de interactiune, in vazul tutoror, o interactiune nesincera si constransa de privirile tuturor prietenilor.

Mi se pare asa greu sa fii sincer pe facebook...sa postezi ceea ce gandesti si ceea ce simti, sa ai ganduri normale asa cum au toti oamenii, sa fii si fericit si nefericit ,sa suferi si sa te bucuri... sa fii om normal...

Din acest motiv nu mai postez decat foarte rar...

Nu mai vad in facebok decat o mltime de interactiuni reci si lipsite de substanta, un schimb de idei si replici fara traire, fara autentic...oricat ai incerca, nu poti sa postezi rationamente si idei complexe pe facebook, te faci de ras, esti un paria, un ciudat...

Si ajungi sa mori, si inainte de a muri daca stai sa te uiti in urma la viata ta, si la ce ai facut, iti dai seama ca ai fi vrut sa fii mai curajos, sa fii mai bun, sa realizezi mai multe, sa influentezi mai multi oameni in bine, sa fii un model, sa plangi, sa razi sa tipi si sa canti mai mult, sa iubesti si sa urasti mai intens, sa traiesti mai intens...

Ce dulce amagire este "lasa ca mai e si maine"...

Dar daca nu mai e?