Azi, din nu stiu ce motiv, am avut privilegiul sa vad cum ar fi fost daca nu ar fi fost asa cu mine. Am vazut un film si la intoarcerea de la film, am vazut niste oameni care nu au nimic, in adevaratul sens al cuvantului.
E 22:00, afara sunt minus doua grade si ninge mocnit. Ninge si se topeste si bate si vantul, nu prea tare, doar cat sa iti intre printre haine, sa iti ajunga la piele si sa il simti impreuna cu fulgii care se topesc incet si se transforma in apa. Si la fiecare fulg te ia cate un fior dealungul corpului, simti cum iti coboara de la gat pana in talpi. Si cu toate astea, imi place frigul, te face sa te simti om, imi place vantul, imi place ninsoarea, imi place cand omul e mic, cand ingenunchiat de natura trebuie sa se ascunda, sa se bage in vizuina lui. Pana cand iti dai seama ca unii nu au vizuina...
Un film scotian, despre oameni care plang, care gresesc si plang si nu se pot schimba decat daca cineva crede in ei, daca cineva, care atunci cand deschide o usa, nu i se tranteste imediat in nas,care este cu un pas mai sus pe scara si le deschide acea usa si lor. Si oamenii, facuti din greseli, isi dau seama ca aceasta unica adevarata sansa nu trebuie ratata. Nu trebuie sa fie construita perfect, nu trebuie sa fie cele mai inalte idealuri la mijloc ci doar o poarta catre lume, catre lumea adevarata care scoate ce e bun din tine lsandu-te sa traiesti si care nu te ingroapa mai tare in slabiciunea ta.
Dar unii oameni nu au deloc aceasta sansa. Unii oameni sunt condamnati. Ce sansa are un copil de 3 ani care sta intr-o casa fara geamuri impreuna cu alti sase frati (din mai multe mame), cu un tata care ii bate si pe ei si pe mama lor adoptiva si care nu se mai trezeste din betie niciodata? Pentru mine e clar ca nu are nicio sansa. Nu o sa vada niciodata un abecedar, nu o sa coloreze o carte de colorat, pentru el muzica nu suna asa cum suna pentru pentru toti ceilalti copii, pentru ca in primul rand nu poate sa o controleze, nu poate sa repete o melodie care i-a placut pentru ca nu are cum. Pentru acesti oameni, ninsoarea de afara e un chin, este iadul care cade peste ei si de care nu se pot ascunde, pentru ca prin ferestrele lor intra fulgii unul dupa altul adusi de vant, pentru ca tatal lor, urla si ii bate in loc sa ii protejeze pentru ca le e mai bine afara in frig decat in casa care nu e casa. Frumusetea ninsorii e ca o dulce condamnare pe care nu o poti alunga pentru ca cerul o trimite si o interpretezi ca si cum ti-a fost menita tie, in noapte asta cu urlete si batai. Si nu poti decat sa tremuri si sa accepti. Sa te faci mic, sa iti doresti si mori sau sa speri ca vei mai trai si maine.
Ne dam seama foarte greu ca faptul ca ne-am nascut intr-o familie normala este deja un privilegiu.
In lumea noastra in care exista oameni care dau un milion de lire pe o sticla de bautura, exista oameni care traiesc in ninsoare. In lumea noastra in care ne cumparam masini scumpe, avem probleme cu greutatea din cauza ca nu ne mai oprim din mancat, exista oameni care simt foamea ca pe un cutit care le spinteca trupul. In fiecare zi. Pentru ei nu prea mai exista umanitatea.
Eu sunt recunoscator pentru ca universul m-a facut norocos...pentru ca viata e mult mai blanda decat ar putea fi. Poate ca ne dam seama ca la un moment dat...pentru altii, noi suntem universul.
E 22:00, afara sunt minus doua grade si ninge mocnit. Ninge si se topeste si bate si vantul, nu prea tare, doar cat sa iti intre printre haine, sa iti ajunga la piele si sa il simti impreuna cu fulgii care se topesc incet si se transforma in apa. Si la fiecare fulg te ia cate un fior dealungul corpului, simti cum iti coboara de la gat pana in talpi. Si cu toate astea, imi place frigul, te face sa te simti om, imi place vantul, imi place ninsoarea, imi place cand omul e mic, cand ingenunchiat de natura trebuie sa se ascunda, sa se bage in vizuina lui. Pana cand iti dai seama ca unii nu au vizuina...
Un film scotian, despre oameni care plang, care gresesc si plang si nu se pot schimba decat daca cineva crede in ei, daca cineva, care atunci cand deschide o usa, nu i se tranteste imediat in nas,care este cu un pas mai sus pe scara si le deschide acea usa si lor. Si oamenii, facuti din greseli, isi dau seama ca aceasta unica adevarata sansa nu trebuie ratata. Nu trebuie sa fie construita perfect, nu trebuie sa fie cele mai inalte idealuri la mijloc ci doar o poarta catre lume, catre lumea adevarata care scoate ce e bun din tine lsandu-te sa traiesti si care nu te ingroapa mai tare in slabiciunea ta.
Dar unii oameni nu au deloc aceasta sansa. Unii oameni sunt condamnati. Ce sansa are un copil de 3 ani care sta intr-o casa fara geamuri impreuna cu alti sase frati (din mai multe mame), cu un tata care ii bate si pe ei si pe mama lor adoptiva si care nu se mai trezeste din betie niciodata? Pentru mine e clar ca nu are nicio sansa. Nu o sa vada niciodata un abecedar, nu o sa coloreze o carte de colorat, pentru el muzica nu suna asa cum suna pentru pentru toti ceilalti copii, pentru ca in primul rand nu poate sa o controleze, nu poate sa repete o melodie care i-a placut pentru ca nu are cum. Pentru acesti oameni, ninsoarea de afara e un chin, este iadul care cade peste ei si de care nu se pot ascunde, pentru ca prin ferestrele lor intra fulgii unul dupa altul adusi de vant, pentru ca tatal lor, urla si ii bate in loc sa ii protejeze pentru ca le e mai bine afara in frig decat in casa care nu e casa. Frumusetea ninsorii e ca o dulce condamnare pe care nu o poti alunga pentru ca cerul o trimite si o interpretezi ca si cum ti-a fost menita tie, in noapte asta cu urlete si batai. Si nu poti decat sa tremuri si sa accepti. Sa te faci mic, sa iti doresti si mori sau sa speri ca vei mai trai si maine.
Ne dam seama foarte greu ca faptul ca ne-am nascut intr-o familie normala este deja un privilegiu.
In lumea noastra in care exista oameni care dau un milion de lire pe o sticla de bautura, exista oameni care traiesc in ninsoare. In lumea noastra in care ne cumparam masini scumpe, avem probleme cu greutatea din cauza ca nu ne mai oprim din mancat, exista oameni care simt foamea ca pe un cutit care le spinteca trupul. In fiecare zi. Pentru ei nu prea mai exista umanitatea.
Eu sunt recunoscator pentru ca universul m-a facut norocos...pentru ca viata e mult mai blanda decat ar putea fi. Poate ca ne dam seama ca la un moment dat...pentru altii, noi suntem universul.
