Comunicare marca facebook

S-a nimerit intr-o joi, mare sarbatoare (mai ieri 15 august 2013), sa raman singur si fara chef de afundat in munca si citit.

Asta pentru ca partenera mea avea planificata o iesire in oras cu fostele ei colege de facultate. Ce m-am gandit, din moment ce nu pot invita un cuplu in oras (asa cum facem de fiecare data cand suntem impreuna), m-am gandit sa vad cine e prin oras, pentru ca eu o condusesem pe ea la intalnirea ei si ma nimerisem prin centru, si are chef si timp de taclale.

Am sunat in prealabil o prietena cu care nu ma intalnisem de ceva vreme si cu care aveam o groaza de vorbit insa timpul ei era luat asa ca....cu gandul de a vedea cine este prin centru si vrea sa dispuna de compania mea odioasa...am postat pe facebook:

"Disponibil la iesit in oras, amatorii pls sms/pm/call!"

Dupa ce mi-am luat vreo doua admonestari serioase, mai in gluma mai in serios legate de penibilitatea gestului meu, mi-am dat seama ca nu am sorti de izbanda si ca nimeni, chiar daca zaboveste prin centru, nu o sa dea niciun semn la post-ul meu.

Am stat si m-am intrebat de ce. Dupa ce am exclus ca si motiv faptul ca prezenta mea e cu totul dezagreabila astfel incat toti cei 232 de prieteni cu inima mare din lista mea sa nu dea nici macar din mila un reper de intalnire sau macar un comment (de orice fel), mi-am dat seama ca e greu de comunicat prin facebook, cel putin la nivel uman. O sa exclud invitatia in Hunedoara...eu fiind in Bucuresti.

Am mai fost martor la un post de  genul asta cand un prieten se ducea la munte la ski si a intrebat pe FB cine mai merge. Asta e cu totul alt gen de propunere care presupunea un efort de un weekend si pe langa asta si niste costuri. Nu a primit niciun raspuns pozitiv.

Din aceeasi serie de evenimente pline de invataminte pe facebook, in urma cu cateva saptamani, la un comentariu al meu al unui post al unei foste colege de serviciu urmarea a fost ca m-a scos din lista. De ce? Pentru ca nu am dat like si am fost in dezacord cu parerea ei.

Stau acum si ma gandesc ce reprezinta facebook-ul pentru mine si cum imi imbunatateste sau nu viata. Si mi-am dat seama de urmatoarele:
- nu stau pe facebook sa imi fac PR...ci pur si simplu e frumos sa mentii contactul cu cat mai multi oameni pentru ca viata e cu atat mai frumoasa cu cat e mai variata
- oamenii pe care ii am in lista i-am adaugat intentionat, premeditat, cu buna stiinta, i-am intalnit cel putin o data in viata si am avut cel putin o conversatie meaningfull cu ei si de atunci vreau sa stiu ce fac si cum pare ca e viata lor
- crowd instinct - eu pare ca am fost ultimul dintre prietenii mei care si-a facut pagina de facebook (cu exceptia catorva care pare din stoicism nu au nici in prezent) si voiam sa nu fiu un paria asa ca mi-am facut si eu
- nu vreau sa par ca fac/sunt ceva pe facebook ci doar vreau sa fiu asa cum sunt eu, plin de defecte si celor care le sunt ok asa...sa zica....da sau nu sau orice iar celor care nu le sunt ok dar au acceptat cererea....la fel
- daca lumea zice ceva la orice e pentru ca ii pasa (din diferite motive, egoiste sau nu) mai mult sau mai putin

Asadar, in materie de comunicare adevarata cu prietenii, facebook-ul este dupa parerea mea sub zero. Pentru ca iti da cineva like la noua ta culoare la unghii nu inseamna nimic, decat poate ca ii place movul.

Comentariul e putin altceva, necesita gandire cu privire la ce se vrea emis si semnifica o directionare clara catre cineva a acestui lucru, comentariul este de cele mai multe ori un like verbalizat cu scopul de a flata sau de a mangaia usor orgoliul.

Nu stiu daca observa cineva dar mai nimeni nu posteaza lucruri nasoale pe fb decat aceia care au mii de followers si prieteni si reusesc sa fie sinceri. Ei posteaza si cand si-au tamponat masina sau cand e pisica bolnava dar si cand sunt fericiti in excursia din Machu Pichu. De aia sunt si urmariti, pentru ca sunt sinceri si sinceritatea e cautata si consumata ca aerul curat mai nou.

Un al doilea asadar, este ca eu cred ca nu facem decat cel mult impostura pe facebook. Si nu zic ca ar fi un lucru rau doar ca daca practicam impostura pe facebook ar fi bine sa fim adevarati in realitate, in relatiile noastre consumate fata in fata cu priviri directe in ochi.

Sfatul meu (pe care o sa il urmez si eu) e sa punem din cand in cand mana pe telefon si sa intrebam oamenii din lista noastra (cea adevarata) ce mai fac...o sa fim uimiti de cate lucruri nu au postat pe facebook...si pe care vrem sa le stim.

Si desi mai aveam atatea de spus insa este deja foarte tarziu...o sa incerc o continuare pe alta data in speranta unor introspectii noi.

Despre esecul vietii...

Dupa multe sfortari de a reveni pe scaunele unui teatru bun la o piesa buna, am reusit asta astazi multumita tenacitatii partenerei mele.

Am vazut in seara asta piesa Moartea unui comis voiajor de Arthur Miller la Bulandra cu Victor Rebengiuc si Mariana Mihut.

Frumusetea teatrului romanesc si a actorilor romani ramane o surpriza care este descoperita treptat de fiecare dintre noi sau redescoperita in cazul meu la cate o piesa care iese din tipare prin simplitatea interpretarii si prin abilitatea actorilor de a imbiba publicul cu emotie.

Trebuie sa recunosc faptul ca si ploaia mocnita si sacadata din duminica asta a contribuit la o atmosfera plina de reflectii. Imi pare ca a indus aceasta stare nu numai de partea mea ci si de partea actorilor, lucru care a contribuit din plin la trairea noastra, parca simultana.

Nu mai asteptam nimic deosebit de ceva vreme in materie de teatru. Si mai ales nu vara. Treptat, imi dau seama ca exista roluri si actori care se potrivesc perfect, parand chiar ca sunt nascuti pentru a juca acel rol, iar cand intr-o piesa de teatru se imbina patru actori care fac acest lucru trairea este speciala.

Piesa te introduce treptat in atmosfera omului muncit de vreme, erodat, sfarsit si supt care insa nu isi pierde idealul copilariei, acela de a reusi, acela de a fi cineva, pana in momentul mortii care este vazuta ca ultima modalitate de a reusi, ca o izbavirea si o realizare a intregii vieti.

Tata a doi baieti, vanzator de la varsta de 20 de ani in aceeasi companie, neputand sa se catere pe trepte superioare se vede la 74 de ani retrogradat, muncind pe comision si nereusind sa mai aduca bani pentru familie, Willie (Victor Rebengiuc) este mistuit de dragostea pentru sotie si copii si de inabilitatea de a mai reusi ceva in viata. Regretele il apasa constant ducandu-l la dementa.

Familia, care este dezbinata de intrigi vechi intre tata si fii, de tenatii noi ale fiilor precum si de inabilitatea acceptarii esecului de catre tata, nu reuseste sa mentina niciun fel de echilibru emotional iar goliciunea relatiei tata-fiu este permanent la baza conflictului dintre cele doua parti.

Fii lui Willie sunt mai mult sau mai putin ratati, inabili la peste 30 de ani sa mentina un job sau o relatie stabila cu o femeie. Ambii sunt mintiti de catre tata si de catre ei insisi ca le este scris sa fie niste oameni de vaza in societate, afaceristi sau directori, respectati si invidiati. Victime ale cautarii fara scop si rezultat, ale hoinaritului prin lume si prin relatii fara a invata nimic, ei se gasesc acum invinsi, in casa parintilor, incercand sa mai repare putin din viata lor si din relatia cu tatal lor.

Singurul om sacrificat si fara o vina evidenta este mama (Mariana Mihut) care este constant atenta la nevoile si inabilitatile lui Willie, incercand totodata sa ii aduca pe cei doi fii la o reconciliere cu tatal lor. Ea ii iarta totul si ii ascunde intelegerea perfecta a situatiei lor sotului ei. In acelasi timp este tamponul relatiei tata-fiu, in incercarea de repara prin uitare greseli de mult facute si perpetuate de ambele parti.

Willie este treptat smuls de realitate de catre o boala psihica nascuta din regretul alegerilor facute si din refuzarea realitatii sumbre. Fiul sau cel mare isi da seama ca afisarea adevarului in legatura cu viata sa nu mai poate astepta. Isi da seama ca relatia cu tatal sa nu mai poate continua sa fie bazata pe minciuna si ca adevarul este singura modalitate de iesire.

In momentul cel mai lipsit de deminitate si vrednicie al existentei lor (tatal este demis, fiului ii este respins un imprumut salvator), tatal si fiul isi rostesc adevarul si isi accepta reciproc umanitatea. Reconcilierea este dureroasa si dura, devine evident faptul ca nu mai exista nicio iesire din situatia sumbra a familiei.

Willie sfarseste invins de polita asigurarii de viata, vanzand in aceasta singura sansa a fiilor sai de a mai fi macar o umbra din ce si-a dorit acesta pentru ei. La inmormantarea lui nu apare nimeni in afara celor trei membri ai familiei, confirmare a zbaterii lipsite de sens din viata lui.

Piesa iti evidentiaza lipsa de sens a minciunii, felul in care aceasta distruge si goleste vietile oamenilor si nu le mai da nicio sansa de a trai. Dintre toate greselile, minciuna de sine devine un abis care inghite visele si vietile protagonistilor, care anuleaza sistematic fiecare efort al omului de a se desprinde. Negarea realitatii este vazuta ca o boala imunologica a constiintei care pana in ultimul moment mistuie viata familiei lui Willie.

Moartea acestuia aduce liniste si acceptare. Posibilitatea unui nou inceput cu banii veniti din asigurare nu exista fara tatal muncitor si idealist. El, pana si la inmormantare, este parasit rapid de catre cei doi fii ramanand as isi ia ramas bun doar credincioasa lui sotie.

Trimiterile sociale catre rautatea capitalismului sunt evidente insa cel mai evident este tristetea unui destin de om nimicit incet din interior de minciuna si din exterior de societate.

Noroc

Azi, din nu stiu ce motiv, am avut privilegiul sa vad cum ar fi fost daca nu ar fi fost asa cu mine. Am vazut un film si la intoarcerea de la film, am vazut niste oameni care nu au nimic, in adevaratul sens al cuvantului.

E 22:00, afara sunt minus doua grade si ninge mocnit. Ninge si se topeste si bate si vantul, nu prea tare, doar cat sa iti intre printre haine, sa iti ajunga la piele si sa il simti impreuna cu fulgii care se topesc incet si se transforma in apa. Si la fiecare fulg te ia cate un fior dealungul corpului, simti cum iti coboara de la gat pana in talpi. Si cu toate astea, imi place frigul, te face sa te simti om, imi place vantul, imi place ninsoarea, imi place cand omul e mic, cand ingenunchiat de natura trebuie sa se ascunda, sa se bage in vizuina lui. Pana cand iti dai seama ca unii nu au vizuina...

Un film scotian, despre oameni care plang, care gresesc si plang si nu se pot schimba decat daca cineva crede in ei, daca cineva, care atunci cand deschide o usa, nu i se tranteste imediat in nas,care este cu un pas mai sus pe scara si le deschide acea usa si lor. Si oamenii, facuti din greseli, isi dau seama ca aceasta unica adevarata sansa nu trebuie ratata. Nu trebuie sa fie construita perfect, nu trebuie sa fie cele mai inalte idealuri la mijloc ci doar o poarta catre lume, catre lumea adevarata care scoate ce e bun din tine lsandu-te sa traiesti si care nu te ingroapa mai tare in slabiciunea ta.

Dar unii oameni nu au deloc aceasta sansa. Unii oameni sunt condamnati. Ce sansa are un copil de 3 ani care sta intr-o casa fara geamuri impreuna cu alti sase frati (din mai multe mame), cu un tata care ii bate si pe ei si pe mama lor adoptiva si care nu se mai trezeste din betie niciodata? Pentru mine e clar ca nu are nicio sansa. Nu o sa vada niciodata un abecedar, nu o sa coloreze o carte de colorat, pentru el muzica nu suna asa cum suna pentru pentru toti ceilalti copii, pentru ca in primul rand nu poate sa o controleze, nu poate sa repete o melodie care i-a placut pentru ca nu are cum. Pentru acesti oameni, ninsoarea de afara e un chin, este iadul care cade peste ei si de care nu se pot ascunde, pentru ca prin ferestrele lor intra fulgii unul dupa altul adusi de vant, pentru ca tatal lor, urla si ii bate in loc sa ii protejeze pentru ca le e mai bine afara in frig decat in casa care nu e casa. Frumusetea ninsorii e ca o dulce condamnare pe care nu o poti alunga pentru ca cerul o trimite si o interpretezi ca si cum ti-a fost menita tie, in noapte asta cu urlete si batai. Si nu poti decat sa tremuri si sa accepti. Sa te faci mic, sa iti doresti si mori sau sa speri ca vei mai trai si maine.

Ne dam seama foarte greu ca faptul ca ne-am nascut intr-o familie normala este deja un privilegiu.

In lumea noastra in care exista oameni care dau un milion de lire pe o sticla de bautura, exista oameni care traiesc in ninsoare. In lumea noastra in care ne cumparam masini scumpe, avem probleme cu greutatea din cauza ca nu ne mai oprim din mancat, exista oameni care simt foamea ca pe un cutit care le spinteca trupul. In fiecare zi. Pentru ei nu prea mai exista umanitatea.

Eu sunt recunoscator pentru ca universul m-a facut norocos...pentru ca viata e mult mai blanda decat ar putea fi. Poate ca ne dam seama ca la un moment dat...pentru altii, noi suntem universul.