Efemer

De cate ori te intrebi...cand o sa mor? De cate ori te intrebi, oare am facut ceva in viata asta? De cate ori te intrebi...Ce sunt eu?...Ce rol am in lumea asta si unde ma duc dupa?

Raspunsul meu: nu prea des...

Am fost framantat recent de intrebarile de mai sus, urmare a unei intamplari extrem de nefericite adica moartea bunicii mele. Nu intru in subiect deoarece imi creaza o stare de dezamagire si tristete profunda, o sa incerc insa sa expun dilemele care ma macina de la nefericita intamplare...

Ma intreb, si cred ca fac asta in fiecare zi...Oare exista oameni fericiti in lume? Oare cineva, constient de tot ce il inconjoara (eliminand drogatii si oamenii care traiesc in universuri paralele self-mafe) a gasit fericirea? Ce e fericirea? Oare eu sunt fericit si nu imi dau seama?

Inca nu am gasit raspunsul, de asta scriu, nedumerit de motivul existentei mele. Da, sunt un om, si asta in cea mai buna a existentei mele, standardul de om presupunand mult travaliu din partea unei fiinte care se vrea numita asa. Cred ca pentru a fi numit om trebuie sa fii extraordinar, sa recunosti si sa respecti semenii, sa respecti planeta pe care te afli...imi e greu sa fiu om zilnic pentru ca m-am nascut in haos, traiesc in haos si idealurile mi le cladesc in haos. E greu sa ramai nepatat de mediocritate in asemenea conditii, recunosc fara niciun fel de jena ca eu nu prea reusesc...si sunt cel mult un om in cea mai buna zi a existentei mele. Ce sunt in rest? Un mamifer care incearca sa supravietuiasca intr-o societate (similar primatelor, felinelor, balenelor, rozatoarelor) prin orice fel de mijloace. Nu stiu de restul oamenilor dar eu asa ma simt, un mediocru framantat de mediocritatea mea. Poate nu ofer suficiente argumente pentru minizarea conditiei in care altii nu ma vad dar care pentru mine este evidenta insa respectul mentionat mai sus are valente (pentru mine) greu de atins pe toate unghiurile.

Si in continuare ma intreb...de ce? Poate, aspru judecat fiind de alte fiinte care sunt superioare conditiei mele, toate fiintele care sunt denumite oameni se intreaba acelasi lucru, poate nu descopar nimic nou pentru mamiferul care sunt si toti ne zbatem sa iesim din limitarea spiritului si mintii noastre. E greu...imi e greu...Superioritatea noastra e data doar de capacitatile fizice cu care suntem inzestrati, si nu de o intelegere a lucrurilor din lumea noastra in amanunt si in acelasi timp in ansamblu...de aceea mi se pare greu. Viziunea mea asupra existentei se rezuma la cateva lucruri extrem de simple, egoiste si marsave pe o scara universala a valorilor pe care singur mi-am creat-o intr-o sfortare suprema de evadare si care este cu siguranta gresita, minimalista si insignifianta in planul existentei tuturor lucrurilor. Si totusi incerc, limitat de conditia ereditara care are ca suprem scop supravietuirea...sa inteleg...

Pana acum fara succes.

Rezolv repede dilema dar asta nu dureaza decat pana la urmatoarele framantari: "Asta e rolul nostru, sa ne framantam si ca cautam continuu acest rol!" Raspuns simplu, care scuza orice demers al speciei noastre dar care nu raspunde la dilema eterna decat temporar.

In fata mortii ramai mut, mutilat, dezgolit si marcat de vidul care il prezuma moartea. In fata mortii toate proiectele si planurile par idiotice, ba chiar te intrebi daca esti in toate facultatile mintale (limitate bine-inteles) propunandu-ti ce ti-ai propus pana in acel moment...cand moartea te dezbraca de toate mastile si arata fiinta ta asa cum este ea de fapt...lipsita de substanta si sens.

Continuation...later