Marea Alba

Vineri, am primit un telefon de la un prieten, o conversatie simpla: "- Salut, ce faci?" "-Uite la serviciu!", raspund eu, "-Mergi la munte duminica?", "-Da!". Cam asta a fost, a mai durat putin pana sa ne hotaram cu ce masina mergem, pentru ca locul era deja stabilit: Sinaia.

Am auzit de nenumarate ori la televizor, printre cunoscuti si prieteni ca " statiunile de pe Valea Prahovei a noastra nu se compara cu statiunile montane din alte tari cum ar fi Austria sau Croatia", si nu am avut ce sa spun, nefiind un impatimit al muntelui si vizitand muntele doar in perioada verii pentru drumetii scurte, taceam oarecum aprobator la critica continua adusa frumusetilor Romaniei. Spun frumusetilor Romaniei pentru ca oamenii care ocarau asiduu Valea Prahovei nu se refereau numai la statiuni in sine (conditii de cazare, de acces, servicii, ospitalitate etc.) ci si la frumusetea locurilor "ce sa vezi la noi, nu ai nimic de vazut, nu ati vazut cat e de scump?" si toata lumea aprobator:"Daaaaaaa! Nu merita!".

Pe aceeasi idee, am tot auzind oameni spunand ca "Nu sunt conditii, instalatiile sunt lasate in paragina, nu ai cum sa ajungi acolo!" si totul se termina cu "Nu merita!". Sunt convins ca aceasta imagine asupra Vaii Prahovei nu se va schimba curand si ca dictonul : e scump si prost la noi, hai sa mergem la altii o sa ne umple urechile inca multa vreme de aici in colo.

Stabilisem sa facem intalnire cu grupul la ora 8:30, Duminica, la mine (deoarece am hotarat sa mergem cu masina lor), si dupa sa mergem sa o luam si pe insotitoarea mea care a suportat mai mult lipsa decat compania mea dealungul zilei. Si am parasit Bucurestiul purtati de o veselie puerila, avand soarele in dreapta si fiind cuprinsi de o caldura molesitoare de inceput tarziu de primavara. Am mers incet, eu fiind extrem de bucuros ca nu conduc (lucru care nu se mai intamplase de multa vreme) si facand conversatie pe diferite teme facile, incepand de la serviciu si mergand pana la locurile pe unde am fost in ultima perioada. Dupa o ora si jumatate de drum relativ bun (pe alocuri presarat de obstacole sculptate in asfalt) , deloc aglomerat, am inceput sa vedem piscurile Bucegilor acoperite cu totul de zapada. Oarecum incredibil, plecand dintr-un loc unde nu mai ninsese de luni bune si ajungand in doar o ora si jumatate intr-un loc unde zapada e cuvant de ordine...m-am impacat greu cu gandul ca avem la o aruncatura de bat un munte asa frumos si la doua aruncaturi de bat marea...

In incercarea mea de a realiza ca la o ora si jumatate distanta de Bucuresti am gasit zapada din belsug, am pierdut din vedere ca deja ajunsesem. Eram in Sinaia, am deschis geamul in drumul nostru spre cota 1,400 si am simtit o noua lume, asa de aproape de locul unde traiesc zi de zi. Bine-inteles ca trebuia sa se intample ceva tipic romanesc si la cateva sute de metri de cota 1,400 un conducator auto de pe sensul de mers contrar, ne-a avertizat ca politia nu permite accesul masinilor deoarece nu mai este loc de parcare. Dezamagitor dintr-o singura perspectiva: De ce oare politia nu avertiza conducatorii auto din punctul in care puteai sa mergi catre telecabina spre cota 1,400 si nu cand erai deja sus, fiind nevoit sa te intorci deoarece nu exista niciun fel de parcare pe drum...

En fin...

Sinaia, luam telecabina si urcam pana la cota 1,400, priveliste superba, deja incepi sa transcenzi intr-o lume feerica la impactul pe care il are muntele in contrast cu peisajul citadin in care mirosul de fum iti e impregnat in corp. Uimit, impacat, fericit, ca un copil ce se da in leagan...asa am simtit urcarea noastra. Ajuns la 1,400 mi-am luat repede schiurile si hop in telescaunul care duce la 2,000 de metri deasupra marii, subliniez ca acesta este un loc situat la o ora si jumatate de mers de capitala Romaniei. Urcarea cu telescaunul, semnificativ diferita de cea cu telecabina, unde, vazand padurea la picioarele tale si simtind vantul rece cum iti trece prin haine, te face sa devii mic si dai respectul cuvenit muntelui. Un sentiment pe care il ai destul de rar, cu travaliu intens, omul a reusit sa ajunga in varful muntelui, a reusit sa il cucereasca si sa il supuna lui, oarecum trist, dar extrem de frumos. Privelistea si senzatiile din telescaun sunt unice, de fiecare data, in fiecare clipa avand noi idei despre lume, despre om si rolul lui pe aceasta planeta si ideea obsesiva ca trebuie sa avem grija de acest loc care da sens existentei noastre nu iti mai da pace.

Si am urcat, si am urcat, si am tot urcat, pana cand nu se mai vedea decat alb in fata noastra. La 2,000 de metri universul era alb, zapada umplea orice coltisor de pamant, nu exista nicio pata de culoare care sa iti atraga atentia, era o mare alba de zapada. M-a uimit lipsa arborilor de orice fel, dar...eram totusi in varful muntelui. Din momentul in care am intrat in marea de zapada s-a schimbat orice perceptie asupra lumii, pe umerii acelor munti senzatia de libertate te cuprinde instantaneu, la fel ca un drog, telescaunul parca ne teleportase in alta lume si uite asa am inceput sa innot in marea cea alba care se asternea cat vezi cu ochii....

Locul se numeste Cota 2,000 din Sinaia, valea care se asterne in fata, unde isi gasesc finalul mai multe partii se numeste Poiana Dorului si va spun sincer, in afara de putina aglomeratie la telescaunul care te duce din Poiana Dorului din nou la cota 2,000 care iti mai aminteste de urbanizarea fortata a natiei noastre restul este un miraj din care nu vrei sa te mai trezesti. Nu am nimic de reprosat conditiilor, nu am nimic de reprosat instalaitiilor de ski, nu am nimic de reprosat meleagurilor acelora, am fost si inca sunt impresionat de locurile pe care Romania noastra "mediocra" in ochii altora ni le ascunde, si ni le ascunde poate pentru ca noi nu dorim sa le vedem.

Poate ca nu avem autostrada pana in varful muntelui, poate ca drumul spre aceasta destinatie nu este cel mai bun drum din Romania, poate ca mai gasesti si gropi, poate orice.... dar.... oare nu ar fi bine sa vedem intai frumusetile acestei tari zbuciumate si numai dupa ce am cunoscut locurile pe care ne-am nascut sa ne gandim ca poate e frumos si la altii?